Conducătorul Statului Român – Generalul de corp de armată Ion Antonescu în vizită la Berlin, pentru semnarea ”Pactului Tripartit”. Berlin – 23 Noiembrie 1940


”Semnarea Protocolului la Ministerul Afacerilor Străine.”
La masă, de la stânga:
– Ministrul Afacerilor Străine – Prințul Mihail Sturdza;
– Conducătorul Statului – Gen. Ion Antonescu;
– Reichsaussenminister Joachim v. Ribbentrop (Ministrul Afacerilor Externe al Reich-ului);
– Ambasadorul Japoniei Imperiale Saburō Kurusu;
– Reprezentantul Italiei Gino Buti;
– Reprezentantul Ungariei Döme Sztojay;
Berlin, ”Neue Reichskanzlei” (Noua Cancelarie a Reich-ului), ”Grossen Empfangssaal” (marea sală de recepție), orele 12,30.

Diplomați germani prezenți în fundal:
– Freiherrn (baronul) Alexander von Dörnberg, Chef des Protokolls im Auswärtigen Amt (şeful Protocolului de la Ministerul Afacerilor Externe din Berlin);
– Dr. Paul Otto Schmidt, Chefdolmetscher des Auswärtigen Amtes (şef interpret al Ministerului Afacerilor Externe);
– Dr. Paul Karl Schmidt, Abteilungsleiter Presse / Nachrichten im Auswärtigen Amt (director de presă/știri în Ministerul de Externe);
– Dr. Erich Kordt, Leiter des Ministerbüros bei Ribbentrop (șeful biroului ministrului Ribbentrop);
– Ernst Wilhelm Bohle, Chef der Auslandsorganisation der NSDAP (şeful Organizaţiei Internaţionale a NSDAP);
– Werner Lorenz, Leiter der Volksdeutschen Mittelstelle in der Reichsführung SS (șeful oficiului central al etnicilor germani în comandamentul SS);
– Freiherrn (baronul) Ernst v. Weizsäcker, Staatssekretär (secretar de stat);
– Dr. Ernst Woermann, Unterstaatssekretär (subsecretar de stat);
– Dr. Friedrich Gaus, Unterstaatssekretär (subsecretar de stat);
– Dr. Otto Dietrich, Reichspressechef (șeful de presă al Reich-ului);
– Gustav Adolf v. Halem (diplomat);
– Emil Wiehl (diplomat);
– Wilhelm Keppler (diplomat).

– Conducătorul Statului – Gen. Ion Antonescu;
– Ministrul Afacerilor Străine – Prințul Mihail Sturdza (la masă, stânga);
– Ministrul României la Berlin – Constantin-Paul Grecianu (fundal dreapta, în profil).

Discursul ministrului Joachim v. Ribbentrop, după semnarea protocolului.
– Ministrul Afacerilor Străine – Prințul Mihail Sturdza (la masă, stânga);
– Ministrul României la Berlin – Constantin-Paul Grecianu (în fundal, stînga).

Discursul Conducătorul Statului – Gen. Ion Antonescu.
– Ministrul Afacerilor Străine – Prințul Mihail Sturdza (la masă, stânga);
Berlin, ”Neue Reichskanzlei” (Noua Cancelarie a Reich-ului), ”Grossen Empfangssaal” (marea sală de recepție).

Primirea Conducătorul Statului – Gen. Ion Antonescu, ”pentru convorbiri politice cu Führerul şi Dl. von Ribbentrop”.
– Julius Schaub, SS-Führer (adjutantul personal al lui Adolf Hitler) (stânga, aproape ascuns);
– Dr. Otto Meissner. Staatsminister, Chef der Präsidialkanzlei (Ministrul de Stat, Şef al Cancelariei Prezidenţiale) (centru, cu spatele);
Berlin, ”Neue Reichskanzlei” (curtea interioară), aproximativ orele 14,00.

Anunțuri

Etichete: , ,

4 răspunsuri to “Conducătorul Statului Român – Generalul de corp de armată Ion Antonescu în vizită la Berlin, pentru semnarea ”Pactului Tripartit”. Berlin – 23 Noiembrie 1940”

  1. Mircea Says:

    Programul vizitei Domnului General Ion Antonescu,
    Conducătorul Statului la Berlin

    Sâmbătă, 23 noiembrie 1940
    11,00 – Vizită la Dl. Rudolf Hess, înlocuitorul Führerului.
    12,30 – Semnarea Protocolului la Ministerul Afacerilor Străine.
    13,00 – Dejun oficial.
    După-amiaza este rezervată pentru convorbiri politice cu Führerul şi Dl. von Ribbentrop.
    18,30 – Dineu la Legaţia României.

    Duminică, 24 noiembrie 1940
    10,20 – Plecarea din gara Auhalter cu acelaşi ceremonial ca la sosire.
    Directorul Protocolului va însoţi pe Dl. Conducător al Statului până la frontieră.
    Mareşalul Goering nu va fi prezent la Berlin cu prilejul vizitei.

    Luni, 25 noiembrie 1940
    Călătoria cu tren special de la Berlin spre ţară.
    11,30 – Sosirea în Gara Curtici.
    23,30 – Sosirea în Gara Mogoşoaia, unde este primit de întreg Guvernul, în frunte cu Dl. Horia Sima, Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, oficialităţile civile şi militare din Capitală şi de membrii Corpului Diplomatic.

    a. Din partea Legaţiunei Germaniei:
    – Dl. Ing. Dr. H. Neubacher – Ministru Plenipotenţiar, Însărcinat cu Afaceri,
    – Dl. Dr. Gerhandt Steltzer – Consilier de Legaţiune,
    – Dl. Dr. Hamilkar Hoffman – Consilier de Legaţiune,
    – Contele von Hardenberg – Secretar de Legaţiune,
    – Dl. Alfred Chapeaurouge – Secretar de Legaţiune,
    – Baronul von Mirbach,
    – Colonel Just, Ataşat Militar German,
    – Colonel Gerstenberg, Ataşat al Aerului German,
    precum şi membrii Misiunei Militare Germane, în frunte cu Domnii:
    – General de Cavalerie Hansen,
    – General de Divizie Speidel.
    De asemeni, o companie de onoare germană, cu drapelele lor, era înşiruită pe peronul Gării Băneasa.

    b. Din partea Legaţiunei Italiei:
    – Dl. Pellegrino Ghigi – Ministrul Italiei,
    – Dl. Aviers Formentini – Prim Secretar de Legaţiune,
    – Baronul Falco Aloisi de Landerel – Secretar de Legaţiune,
    – Ducele de San Vito – Secretar de Legaţiune,
    – Colonelul Valpre di Bonzo – Ataşat Militar,
    – Colonelul Gius Pahmentola – Ataşat al Aerului,
    – Căpitan Ranieri Campells – Ataşat Militar Adjutant,
    – Dl. Vincenzo Pellegrins – Ataşat Comercial.

    c. Din partea Legaţiunei Spaniei:
    – Dl. Alfonso Merry del Val – Însărcinat cu Afaceri.

    d. Din partea Legaţiunei Japoniei:
    – Dl. Jyoji Matchida – Însărcinat cu Afaceri.

    După trecerea în revistă a companiei de onoare şi a detaşamentelor de legionari, Domnul General Antonescu părăseşte Gara Mogoşoaia – în automobil – în aclamaţiile mulţimii adunate pentru a privi sosirea în ţară.
    Era escortat de motociclişti legionari cu făclii.
    Pe ambele părţi ale drumului parcurs spre Preşedinţia Consiliului de Miniştri era înşirat un cordon de trupe şi de legionari purtând făclii aprinse în mâini.
    Muzicile militare, aflate în diferitele pieţi pe acest parcurs, intonau imnul legionar: „Sfântă Tinereţe Legionară”.

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941

  2. Mircea Says:

    Stenograma întocmită de Paul Otto Schmidt, la 23.XI.1940,
    pe marginea întrevederii Ion Antonescu – Joachim von Ribbentrop,
    ministrul de Externe al Reichului,
    Berlin, 22 noiembrie 1940

    După câteva cuvinte de salut, Ministrul de Externe a declarat că ar dori de la bun început să menţioneze un punct pe care Germania l-a notat cu surpriză şi regret.
    El se referă la declaraţiile pe care, potrivit contelui Ciano, Antonescu l-a făcut la Roma în legătură cu verdictul de la Viena. În interesul viitoarelor relaţii dintre Germania şi România, el doreşte să arate lui Antonescu în mod absolut clar care este poziţia Germaniei.
    El înţelege că este dureros pentru o ţară să cedeze ceva cu care s-a obişnuit. Este totuşi un lucru bun, mai ales în politica externă, ca chestiunile să fie privite în mod foarte cumpătat.

    Dacă România va face aceasta, ea va ajunge la concluzia că, prin verdictul de la Viena, i s-a făcut un mare serviciu. Căci situaţia în care Führerul a decis să se dea un verdict de arbitraj era de aşa natură încât, fără garanţia Germaniei şi Italiei, România ar fi încetat probabil să mai existe ca ţară independentă. Ungaria a fost în orice caz ferm hotărâtă să
    înfăptuiască revizuirea cu orice risc. Era iminent un atac al Ungariei asupra României.

    În calitate de soldat generalul Antonescu poate probabil să judece mai bine decât Ministrul de Externe ce şanse ar fi avut România într-un conflict militar cu Ungaria. Trebuie luat totuşi în consideraţie că în nici un caz conflictul nu ar fi rămas izolat. Rusia Sovietică ar fi intervenit în mod neîndoielnic şi aceasta ar fi însemnat sfârşitul României. Când urma
    să se dea verdictul la Viena, situaţia era de aşa natură că, pe de o parte, Ungaria era ferm hotărâtă să atace România şi notificase deja Germaniei aceasta în mod oficial, în timp ce Rusia concentra forţe puternice la frontiera cu România. Pe de altă parte, România nu era
    înclinată să cedeze Ungariei acel minim de revizuiri care să fi satisfăcut pretenţiile acesteia. Într-o astfel de situaţie Germania a declarat Ungariei în termeni neşovăielnici că, din cauza ameninţării asupra câmpurilor petroliere din România, ea nu doreşte în nici un caz un război în Balcani; de asemenea ea a apelat la România să accepte o revizuire
    generoasă, subliniind interesul ei pentru pacea în Balcani şi accentuând primejdia ce ameninţă România din partea Ungariei şi a Rusiei. În schimb, ea a oferit României garanţia germano-italiană. Contrar unor anumite zvonuri, delegaţiei române i s-a declarat întregul adevăr înainte de efectuarea verdictului de la Viena. Comunicatul Urdăreanu, care a fost publicat pe timpul acela în legătură cu această chestiune, a prezentat lucrurile într-o lumină complet falsă. Situaţia de atunci indica cu toate acestea că o hotărâre promptă este necesară de urgenţă. Prin urmare, trebuia cerută în prealabil o asigurare, din partea ambelor părţi, că ele vor accepta în mod necondiţionat verdictul. Dacă nu s-ar fi făcut aceasta şi s-ar fi început discuţii îndelungate, ar fi trecut şase luni fără ca să se ajungă la vreun acord.

    Ar fi izbucnit războiul şi România ar fi încetat să mai existe. În privinţa teritoriilor ce urmau să fie cedate, verdictul în sine a adoptat o poziţie aproximativ la jumătatea drumului dintre ultimele cereri ungare şi ultimele concesii române. Manoilescu şi Pop au fost informaţi despre aceasta în prealabil. Ei ar fi trebuit de asemenea să ştie că regiunea
    secuilor va reveni Ungariei, întrucât lor li s-a declarat că un grup naţional ungar vechi şi stabil nu poate fi transplantat.

    Dacă, potrivit declaraţiilor făcute de contele Ciano, Antonescu a declarat Ducelui că verdictul n-a ţinut seama de realităţile etnografice din Transilvania, pentru că arbitrii au fost impresionaţi de o hartă roşie a Ungariei, aceasta este o mare greşeală. Arbitrii au fost informaţi
    cu multă acurateţe în ceea ce priveşte situaţia naţionalităţilor. Se punea totuşi problema de a găsi o sinteză între cererile ungare şi concesiile române, precum şi de a găsi o sinteză între realităţile etnografice şi cele istorice. Antonescu ar fi trebuit să recunoască că tabloul s-ar fi
    schimbat foarte mult spre dezavantajul României dacă hotărârea întâmplător ar fi fost luată potrivit cu punctele de vedere pur istorice. Este clar că în viaţa naţiunilor în genere sunt determinante consideraţiile istorice şi numai rareori consideraţiile de naţionalitate. Ungaria
    pierduse Transilvania în folosul României într-o perioadă când Germania suferise o înfrângere gravă şi ea fusese aliatul Reichului german. Desigur şi aceasta s-a luat în consideraţie de către Germania. În afară de aceasta, verdictul a fost cumpănit cu foarte multă grijă potrivit
    punctelor de vedere geografice şi istorice. Ungaria a primit două cincimi din teritoriul ei pierdut, în timp ce România a menţinut trei cincimi din ceea ce câştigase în urma războiului mondial. Cu aceasta chestiunea este reglementată odată pentru totdeauna.

    Poate fi înţeles faptul că din punct de vedere psihologic este greu României să se împace cu aceasta. El (Ministrul de Externe) îi cere totuşi lui Antonescu să se reţină de la orice critici asupra verdictului de la Viena, exact aşa cum el a cerut ungurilor să se reţină de la orice propagandă privind o revizuire ulterioară. După serioase lupte între
    naţionalităţi, acum trebuie restabilite liniştea şi ordinea.

    Referitor la incidentele ce au însoţit predarea către Ungaria a teritoriilor ce urmau să fie cedate, Ministrul de Externe a spus că el a văzut din raportul comisiei Altenburg că „în unele locuri ungurii au făcut lucruri ce nu pot fi înţelese şi ar fi trebuit să nu aibă loc”.
    Pe de altă parte, s-au întâmplat diverse lucruri şi de partea română care ar fi fost mai bine să nu se fi săvârşit. Germania ştie, pe baza experienţelor ei din luptele naţionale cu polonii, cehii şi alte popoare străine, că întotdeauna schimbările de posesiuni teritoriale ale
    naţiunilor sunt însoţite de recidivarea unor vechi răzbunări de sânge şi adesea iese la suprafaţă o anumită bestialitate. Dar aceste lucruri sunt inevitabile în astfel de răsturnări.

    Trecutul trebuie totuşi uitat şi trebuie privit înainte spre viitor.
    Germania şi Italia sunt gata să folosească influenţa lor în aşa fel încât situaţia minorităţilor să se poată aplana. Peste numai câteva zile, recomandări urmărind să prevină noi incidente şi să asigure liniştea pentru viitor vor fi trimise guvernelor român şi ungar.

    El (Ministrul de Externe) nu doreşte să intre în amănunte. El vrea numai să asigure pe Antonescu, în mod general, că Germania şi Italia doresc să acţioneze în vederea scopului urmărit: ca tratamentul echitabil pentru minoritatea română din Ungaria, prevăzut în verdict, să fie garantat, exact aşa cum trebuie să fie garantată comportarea corespunzătoare
    a României faţă de minoritatea ungară.

    Trecând la tema negocierilor economice germano-române, Ministrul de Externe a remarcat că, pe baza raportului trimis de ministrul Clodius, el poate declara că Germania în principiu doreşte să colaboreze la programul economic corespunzător asupra căruia s-a căzut de acord. Negocierile în această privinţă nici nu s-ar putea afla în mâini mai bune
    decât cele ale ministrului Clodius, care, ca şi ministrul Neubacher, va raporta în mod curent despre ele. Rezultatul acestor negocieri este satisfăcător atât pentru Germania, cât şi pentru România. El îndeplineşte scopul de a plasa relaţiile economice pe bază complet nouă şi de a se ajunge la aranjamente fixe pe termene cât mai lungi cu putinţă.

    După aceasta, Ministrul de Externe a vorbit despre situaţia politică generală şi a recunoscut că Germania a câştigat de pe acum războiul; acum, nimic nu mai poate schimba faptul acesta; chestiunea se pune numai când va recunoaşte Anglia în mod definitiv că a fost înfrântă.
    Din punct de vedere militar, Germania poartă războiul în Anglia ziua şi noaptea.

    El (Ministrul de Externe) este convins că loviturile date Marii Britanii până în prezent de Luftwaffe, şi în special cele care au fost date în ultimele câteva zile împotriva centrelor de armament, au produs o impresie foarte serioasă asupra Angliei. Nu este posibil să se prevadă dacă Anglia va cere curând pacea sau dacă guvernul britanic va izbuti
    să menţină poporul în luptă pentru încă un timp. În orice caz, Wehrmachtul va lovi Anglia oriunde va putea. Anglia, fie că va fi silită prin atacurile permanente ale bombardierelor şi activitatea crescândă a submarinelor de a cere pacea, fie că ea va fi înfrântă în mod direct
    la momentul oportun, când condiţiile atmosferice vor fi convenabile. În cursul unui an va exista cu siguranţă o perioadă de două sau trei săptămâni cu timp favorabil, şi atunci va fi cu putinţă să se dea marea lovitură de anihilare.

    Din punct de vedere politic, Germania este pe punctul de a reuni împotriva Angliei o mare coaliţie. El (Ministrul de Externe) este convins că peste foarte puţin timp, în afara acestei coaliţii de dimensiuni mondiale, vor rămâne numai puţine Puteri care să nu aparţină
    acestei coaliţii într-o formă sau alta.

    Apoi, Ministrul de Externe a început să vorbească despre cele două speranţe ale Angliei: Rusia şi America. După vizita lui Molotov la Berlin, el poate declara că speranţa Angliei cu privire la Rusia este neîntemeiată. Stalin este prea inteligent pentru a face din
    Rusia carnea de tun a Angliei. El înţelege foarte bine că un conflict între Rusia şi Germania, sau mai curând o armată combinată germano-japoneză, ar avea un rezultat foarte serios pentru Uniunea Sovietică. În rest, Germania este convinsă că e în interesul ei, cât şi al României, ca relaţiile germano-ruse să se dezvolte în mod favorabil şi ca Rusia
    să fie încorporată, sub o formă sau alta, în marea coaliţie. Germania nu iubeşte pe bolşevici şi, pe propriul ei teritoriu, ia măsurile cele mai severe împotriva lor. Şi contrariul este, de asemenea, adevărat. Având o atitudine realistă, Führerul a făcut un lucru just, atunci când a stabilit relaţii raţionale cu Rusia care, în ultima analiză, vor avea de asemenea un efect favorabil asupra prietenilor Germaniei.

    Este greu de prezis atitudinea viitoare a Americii, întrucât multe depind de binecunoscuta istorie americană. Americii nu-i va fi uşor să intre în război, căci nu numai că îi lipseşte orice bază militară pentru aceasta, dar faptul că într-un asemenea caz ea va trebui să declare război aproape întregii lumi, va acţiona de asemenea ca un factor descurajator; afară de aceasta, intrarea oficială a Americii în război constituie în mare măsură o chestiune indiferentă pentru Germania. Statele Unite nu vor putea pricinui cu mult mai multe daune Germaniei decât fac deja acum. Pe Germania şi Italia nu le interesează deloc armata americană, întrucât Führerul şi Mussolini nu vor permite vreo
    nouă debarcare a anglo-saxonilor în Europa. Marina militară nu este suficient de puternică pentru a acţiona în două oceane şi va trebui să staţioneze mai ales în Pacific. Se vor scurge zece ani până ce America îşi va completa programul ei privitor la o marină militară pentru două oceane. Este neîndoielnic că, într-o ciocnire cu flota japoneză, marina militară americană se va dovedi învinsă. De aici rezultă că drept principala contribuţie la război rămân livrările americane de avioane şi piloţi către Anglia. Dar aceste livrări au loc în orice caz. Din punct de vedere numeric, ele au fost mult exagerate în presă. Statele Unite au avut la început 60 000 de muncitori care au lucrat în industria aeronautică şi apoi 150 000, în comparaţie cu 700 000 în Germania. În primăvară, forţa aeriană a Germaniei va creşte de câteva ori, nu numai din punct de vedere cantitativ, ci şi calitativ, prin introducerea unor noi tipuri de arme. Pe lângă aceasta, în timpul iernii Luftwaffe a pricinuit industriei de avioane a Angliei pagube mai însemnate decât ceea ce ar putea compensa livrările americane. Efortul atacurilor aeriene britanice asupra Germaniei este neînsemnat.

    În ceea ce priveşte purtarea războiului prin submarine, Führerul va prezenta neîndoielnic noi amănunte. Până în prezent au operat numai câteva submarine. În următoarele câteva luni situaţia aceasta se va schimba totuşi şi se vor da lovituri pe calea aceasta şi împotriva
    livrărilor americane. În prezent, majoritatea submarinelor sunt folosite pentru misiuni de antrenament. În cursul anului 1941 vor fi construite 35 de submarine pe lună, adică un submarin pe zi. În felul acesta, Anglia va fi izolată din toate părţile şi va rămâne numai o chestiune de timp până ce ea se va preda.

    Referitor la Pactul Tripartit dintre Germania, Italia şi Japonia, Ministrul de Externe a remarcat că el este deosebit de mulţumit de aderarea apropiată a României. El vede în aceasta un mare act simbolic având semnificaţia că între România şi Germania nu va mai avea loc niciodată un război; în schimb, cele două ţări vor fi legate pentru totdeauna prin
    prietenie, poate chiar prin camaraderie de arme. Şi alte naţiuni se vor alătura la Pactul Tripartit. În felul acesta Axa va rămâne factorul decisiv din Europa.

    În ceea ce priveşte Franţa, Führerul a găsit o bază prin care ţara aceasta, sub o formă sau alta, să fie încorporată în familia naţiunilor europene. În convorbirea dintre Führer şi Mareşalul Pétain a fost subliniat principiul că Franţa nu va mai colabora niciodată, în nici un fel, cu Anglia. Germania trebuie de asemenea să urmărească ca această promisiune să fie ţinută.

    Cu Spania, Germania are relaţii de prietenie, tot aşa cum are cu unele ţări balcanice, în timp ce relaţiile cu alte state balcanice mai rămâne încă să fie clarificate.
    După cum s-a menţionat, Rusia de asemenea a adoptat o atitudine pozitivă, aşa încât, pentru moment cel puţin, nu există cauze de îngrijorare. Ponderea acestei contribuţii nu este desigur hotărâtoare pentru război, dar constituie un factor puternic care va contribui
    să forţeze Anglia ca să cadă în genunchi.

    În privinţa războiului italo-grec, Führerul îşi va declara neîndoielnic poziţia în cursul după-amiezii. Este o chestiune de dificultăţi minore care va reprezenta totuşi numai un episod trecător. Führerul şi Mussolini nu vor permite niciodată Angliei să ameninţe dinspre Grecia câmpurile petrolifere ale României şi, de asemenea, pentru motive strategice generale, ei sunt nevoiţi să încerce a-i împiedica pe englezi să se stabilească în Grecia. În orice caz, chestiunea va fi pusă la punct într-un timp foarte scurt. Problema Mediteranei, de asemenea, va fi reglementată într-un viitor foarte apropiat. Peste câteva luni, Führerul va fi alungat flota engleză din Mediterana.

    Scopul Germaniei este de a reglementa definitiv problema mediteraneană şi de a exclude pe englezi din zona mediteraneană înainte de sfârşitul iernii.
    În primăvară, armata germană va avea o forţă de 230 de divizii. Dintre acestea, 186 sunt divizii excelente de primă linie, cuprinzând 20 divizii blindate, 4 divizii de tancuri şi un mare număr de divizii mecanizate. În calitate de soldat, generalul Antonescu îşi poate forma, pe baza acestor cifre, o idee despre adevărata forţă a Germaniei. Germania şi Italia
    sunt în situaţia de a face faţă oricărei combinaţii inamice ce s-ar putea concepe şi de a o zdrobi cu iuţeala fulgerului.

    În rezumat, el (Ministrul de Externe) are, prin urmare, posibilitatea să declare că Germania, pe baza forţei ei militare şi având în vedere succesul politicii ei externe în crearea unei mari coaliţii, poate face faţă viitorului cu un calm suveran. Ea este pregătită pentru un război îndelungat, dar speră să biruie rapid, căci, spre deosebire de anii
    1914-1918, de data aceasta avantajul este de partea ei.

    Generalul Antonescu a mulţumit Ministrului de Externe pentru că i-a dat clarificări cu privire la situaţia generală. Personal, el doreşte să-şi declare vederile în privinţa chestiunilor politice, economice şi militare care prezintă un interes direct pentru România.
    El nu vorbeşte, nici în calitate de politician şi nici ca diplomat, doar ca un soldat care ar fi fericit să moară pe câmpul de luptă. El a intrat în viaţa politică împotriva voinţei sale şi şi-a afirmat sarcina dificilă de a conduce Statul, numai pentru că este convins că are de îndeplinit o obligaţie istorică faţă de ţara sa.

    Din punct de vedere politic, el este de părere că România a fost pedepsită prea sever pentru greşelile făcute de o singură generaţie. Naţiunea română este eternă, dar generaţia care a comis greşelile este într-o asemenea măsură numai un fenomen trecător, încât unii dintre cei care au fost foarte mult responsabili nu mai există. Acum a apărut o Românie cu totul nouă, care nu are nimic de-a face cu cea veche şi nu este responsabilă pentru greşelile săvârşite în trecut. Actualul regim, şi el personal, au avut mult de suferit, pentru că nu numai o dată au încercat să împiedice greşelile chiar şi înainte de a-şi fi asumat puterea. În spatele vechiului regim se ascundeau forţe sinistre, şi anume sovieticii
    şi evreii. Între ziua de astăzi şi cea de ieri se află un zid de nepătruns.

    În prezent, România merge fără rezerve cu Axa. Ea merge mult mai departe decât numai să adere la Pactul Tripartit. România este gata să-şi verse sângele pentru Axă pe câmpul de luptă.
    Până acum el a avut numai un scurt timp în care să reorganizeze forţele interne ale ţării. El doreşte să recupereze în interior ceea ce s-a pierdut la frontiere. De îndată ce va fi încheiată această reorganizare, el este gata să intre în război alături de Axă. Având în vedere intrarea probabilă a Americii în război, el crede că războiul va mai dura încă mult timp. Prin urmare, România mai poate fi încă de folos.

    În Rusia, de asemenea, nu se poate avea încredere sută la sută. Românii ştiu cât de puţină bază se poate pune pe cuvintele slavilor.
    Totuşi, în scopul de a avea posibilitatea să reorganizeze ţara, el are nevoie de ajutor. Când şi-a asumat puterea, situaţia era dezastruoasă. Armata fusese demoralizată, în special din cauză că ea fusese silită să renunţe fără luptă la teritorii ce au aparţinut României. În ceea ce priveşte situaţia financiară şi economică, aceasta este bine cunoscută
    Germaniei.

    El a preluat conducerea guvernului la numai câteva zile după ce fusese eliberat din detenţiune. Cu o ocazie precedentă, el scrisese deja, în urma unei convorbiri cu regele Carol, o scrisoare în care îi cerea să abdice şi aproape că era să fie împuşcat pentru aceasta.
    Ajutorul de care el are nevoie pentru reorganizarea ţării priveşte două chestiuni: securitatea la frontiere şi protecţia minorităţilor.
    El a izbutit să înfăptuiască revoluţia în România fără nici cea mai mică vărsare de sânge. De asemenea, el îi va pedepsi pe cei vinovaţi, într-o perfectă ordine. Crimele politice sunt în prezent anchetate, în special procesul Codreanu. Deşi el nu intenţionează să pedepsească în afara legii, el va proceda cu atât mai mult fără milă, în cadrul legii.

    Trecând la chestiunile de politică externă, Antonescu a făcut observaţia că ruşii prezintă cereri din ce în ce mai mari. Ei expulzează o mulţime de români din Basarabia şi amână în permanenţă fixarea frontierei, aşa încât să aibă posibilitatea să pătrundă treptat mai mult pe teritoriul român şi să influenţeze fixarea frontierei din ce în ce mai mult în favoarea lor. Ei intenţionează să silească Germania şi Italia a părăsi complet Delta şi Gurile Dunării. Ei cer ca problema Dunării Maritime să fie reglementată numai cu România.

    Este evident că, dacă România va trebui să facă faţă Rusiei, singură ea va avea de cedat în toate chestiunile. Prin urmare, ea nu poate fi în nici un caz de acord cu ideea unei asemenea condominiu. Mai mult chiar, ruşii intenţionează să refuze vaselor româneşti trecerea prin Braţul Chilia şi vor încerca, aşa cum au făcut încă înainte de 1914, să cauzeze
    o înnămolire a celorlalte braţe cu ajutorul unor schimbări în construcţia hidraulică cu scopul de a bloca ieşirea din Dunăre spre Marea Neagră.
    Ministrul de Externe a subliniat că jurisdicţia unică a Rusiei şi României asupra unor părţi din Dunăre este exclusă. Führerul a declarat lui Molotov foarte lămurit că, în calitate de mare stat dunărean, Germania este interesată în toate chestiunile privitoare la acest fluviu.

    La sfârşitul convorbirii, care a trebuit să fie întreruptă din cauza recepţiei apropiate la Führer, Antonescu a menţionat de asemenea planul său de a zădărnici intenţia ruşilor, construind un canal de la Cernavodă la Constanţa şi a vorbit despre propunerea Rusiei ca Dunărea Maritimă să fie administrată de către o comisie mixtă româno-rusă. El a calificat
    o asemenea comisie drept o sursă permanentă de tulburări şi o poartă de intrare pentru infiltrarea ideilor bolşevice în România.

    SCHMIDT

    (Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-19459,
    Serie D, Band XI/2, Bonn, Hermes, 1964, doc. nr. 380, p. 548-554;
    Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache,
    Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944)10, I,
    Bucureşti, Editura Cozia, 1991, doc. nr. 3, p. 24-33).

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941

  3. Mircea Says:

    Stenograma întocmită de Paul Otto Schmidt, la 23.XI.1940,
    pe marginea întrevederii Adolf Hitler – Ion Antonescu,
    Berlin, 22 noiembrie 1940,
    în prezenţa Ministrului de Externe al Reichului

    La început Antonescu a transmis salutări din partea Regelui şi poporului României pentru Führer. El însuşi este printre cei care consideră marea operă a lui Adolf Hitler cu o deplină admiraţie şi nutreşte încrederea cea mai deplină în Führer.

    Führerul a răspuns că este mulţumit de faptul că are posibilitatea să-l salute pe Conducătorul noului stat român. Din cauza asemănării Weltanschauug, el a urmărit cu simpatie în ultimii câţiva ani lupta politică internă a poporului român.

    Când noul ministru al României şi-a prezentat documentele de acreditare, el (Führerul) i-a descris împrejurările care l-au adus pe el (Führerul) în strâns contact cu evenimentele legate de asasinarea lui Codreanu.

    În ceea ce priveşte viitorul, el crede în strânsa colaborare dintre România şi Germania. Aceasta va fi avantajoasă nu numai pentru relaţiile directe dintre cele două ţări, dar este de asemenea necesară pentru motive politice generale, având în vedere puternicul atac etnic şi ideologic care ameninţă întreaga Europă. Aceasta sileşte toate naţiunile care au o orientare diferită de a democraţiilor occidentale – prin urmare, de asemenea Germania şi România – să se unească şi să-şi apere interesele în comun.

    Antonescu s-a referit la faptul că în convorbirea avută cu Ministrul de Externe, el a accentuat deja schimbarea completă ce a avut loc în România. Între trecut şi viitor, acolo s-a deschis o prăpastie de netrecut. Sprijinit de mişcarea naţional-legionară, el este reprezentantul viitorului României şi vorbeşte Führerului în calitate de soldat, ale cărui declaraţii coincid exact celor spuse.

    Încă de la asumarea puterii, el a căutat să adere la Axă. Aceasta a avut loc în condiţiile care probabil n-au fost niciodată atât de grele pentru un om politic. Scopul său este să reorganizeze ţara şi s-o fortifice – în sfera economică precum şi în viaţa administrativă, politică, intelectuală şi militară. El are un singur scop în vedere, şi anume să contribuie la victoria Axei în acest război. El va căuta să recupereze în interior ceea ce
    a pierdut în exterior. Reconstrucţia armatei, întărirea morală şi a forţei ei militare constituie prima lui sarcină cu scopul ca România să poată fi gata cât mai curând posibil de a-şi putea îndeplini misiunea ei corespunzătoare şi în domeniul militar.

    România are trecutul cel mai glorios dintre toate popoarele care trăiesc în regiunea Dunării şi în Balcani. Ea este naţiunea cea mai veche din această zonă şi îşi trage originea încă înainte de Hristos, când imperiul întemeiat de romani s-a întins asupra (zonei) Dunării, a Carpaţilor şi a Nistrului (cu o linie de frontieră aşa cum a existat înainte de
    cedarea Basarabiei).

    Din punct de vedere istoric este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a dominaţiei romane de 200 de ani şi rămase mai mult sau mai puţin neschimbate până în ziua de azi.
    În cei 1 800 de ani care au urmat după dominaţia romană, România şi-a menţinut limba, obiceiurile şi acelaşi tip rasial. Şi acesta este un caz unic în istorie. În legătură cu aceasta, este demn de remarcat, îndeosebi, faptul că timp de zece secole România a avut de suferit, unul după altul, valuri ale barbarilor care au trecut pe marele drum al naţiunilor europene.

    Datorită puterii lui de rezistenţă, poporul român a supravieţuit totuşi tuturor acestora, ba chiar şi-a menţinut limba intactă, într-o asemenea măsură, încât din nord şi până în Dobrogea, din Basarabia şi până în Banat, nu există nici un fel de dialecte, ci pretutindeni se vorbeşte aceeaşi limbă română. Românii au fost primul popor care a ieşit din Evul
    Mediu având o organizaţie politică.

    Timp de 500 de ani ei au luptat împotriva ruşilor şi i-au oprit la Dunăre. Luptele împotriva tătarilor, care fuseseră opriţi la Nistru, au durat 300 – 400 de ani. România a trebuit de asemenea să lupte împotriva Austro-Ungariei şi apoi din nou, timp de 200 de ani, împotriva Rusiei. În ciuda unor forţe destul de mici şi a lipsei unei armate puternice, poporul român a rezistat timp de două mii de ani tuturor atacurilor şi, în cursul
    acestor două mii de ani de dezvoltare, el a ajuns acolo unde se găsea abia cu câteva luni în urmă, când, datorită calamităţii din istoria lui cea mai recentă, a avut din nou de pierdut atât de mult. România nu va renunţa niciodată la lupta ei; românii au fost primii în aceste
    regiuni şi vor fi ultimii care să le părăsească. Greşelile unei singure generaţii au fost pedepsite cu multă severitate. România a pierdut roadele unei dezvoltări de 2 000 de ani.

    Dar ea va mai lupta încă o dată mii de ani pentru a dobândi poziţia la care, după părerea ei, este îndreptăţită. Pentru prima oară în istoria ei, ea a fost învinsă fără să fi luptat.

    Dezordinea internă era totuşi atât de mare, încât România nu era capabilă să lupte şi credinţa în conducerea Statului dispăruse complet. Ea nu a găsit nici un sprijin din afară, iar puterea ei morală de rezistenţă interioară, prin urmare, s-a prăbuşit. Toate acestea s-au întâmplat din cauză că în spatele vechiului regim forţele întunecate ale bolşevismului
    şi iudaismului au dus în mod intenţionat la dezorganizarea ţării, cu scopul de a o arunca în braţele bolşevicilor.

    La asumarea puterii, după cea de-a treia lovitură de stat, el (Antonescu) nu avea la spatele său nici un fel de forţe armate pe care să se fi putut bizui, căci el n-a vrut să folosească armata pentru o reglementare internă, întrucât considera acest lucru ca fiind primejdios pentru viitorul ţării sale. De asemenea, el nu avea nici o legătură cu Garda de
    Fier, ci simpatiza numai cu aceasta din punct de vedere spiritual şi sprijinea lupta ei pentru dreptate şi recunoaştere internaţională. Din cauza aceasta, el a fost persecutat de fostul Rege şi ameninţat cu moartea. La asumarea puterii el a fost nevoit să accepte consecinţele
    grave ale perioadei precedente de demoralizare fără margini. Astfel, evacuarea Basarabiei şi Bucovinei sub presiunea rusă a avut loc în împrejurări foarte dureroase. Timp de luni de zile în aceste regiuni au avut loc ciocniri de frontieră care s-au soldat cu numeroase pierderi de ofiţeri şi soldaţi. Desigur, acum situaţia este mai liniştită, însă curentul de
    refugiaţi din Basarabia şi Dobrogea nu se mai termină. Refugiaţii aceştia, al căror număr Antonescu l-a evaluat la 300 000, reprezintă o mare povară pentru Statul român, care trebuie să-i încartiruiască, să-i hrănească şi să le dea bani.

    După verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe două piloane: garanţia cu privire la frontiere şi protecţia minorităţii celor 1 350 000 de români rămaşi în Ungaria, a căror viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza acestui verdict. Totuşi, ungurii au încălcat imediat obligaţia pe care şi-au asumat-o faţă de Germania şi Europa.

    45 000 de refugiaţi au părăsit partea ungară a Transilvaniei. Ei au fost maltrataţi şi jefuiţi de avuturile lor. Femei şi copii au fost asasinaţi de unguri şi mulţi dintre refugiaţi au ajuns în România cu ochii scoşi, limbile tăiate şi unghiile smulse.

    El (Antonescu) n-a luat măsuri de represalii, dar neliniştea din România este covârşitor de mare. În afară de aceasta, mai există condiţia dezastruoasă a ţării în genere, dezorganizarea administraţiei şi a poliţiei şi, în sfârşit, criza economică, care este prima de la sfârşitul războiului mondial. Ea trebuie atribuită faptului că România a avut de suferit chiar acum o recoltă proastă, datorită căreia recoltarea nu a dat decât un procent de 30% şi efectele acesteia au fost intensificate şi mai mult datorită angajamentelor de livrări pentru Axă, angajamente care au fost îndeplinite în mod strict. Mişcarea naţional-legionară, pe care el se bazează, trebuie reorganizată, pentru că toţi conducătorii ei fuseseră zvârliţi în închisori de foştii conducători.

    În aceste împrejurări, el se adresează Germaniei cu cererea de a-l ajuta în sfera politică şi economică. El poate reconstrui ţara din punct de vedere politic numai în cazul când la frontieră va fi pace. El cere ajutor economic pentru dezvoltarea României, dar şi spre avantajul Germaniei şi Italiei. Pentru dezvoltarea economiei române el are nevoie de credite pe termene lungi, cu un procent de dobândă mic. Având în vedere presupusa intervenţie a Americii şi atitudinea nesigură a Rusiei, Germania trebuie să conteze pe un război îndelungat şi este, prin urmare, de asemenea, în interesul Germaniei să dezvolte industria României pentru a avea la dispoziţie într-o măsură mai mare produsele ţării.

    Pe lângă industrie ca atare trebuie îmbunătăţit, de asemenea, sistemul de transporturi.
    El acordă o atenţie specială dezvoltării industriei interne de produse alimentare cu scopul, ca şi pe această cale, să evite toate transporturile inutile.

    În concluzie, Antonescu a declarat că el va adera la Pactul Tripartit în ziua următoare; totuşi, el nu se va mulţumi cu simplul act al aderării, ci va fi, de asemenea, gata să lupte cu arma în mână împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizaţiei.

    Führerul a răspuns că are înţelegerea cea mai profundă pentru situaţia dificilă în care s-a găsit Antonescu. Când s-a dat verdictul de la Viena situaţia era de aşa natură încât ameninţa să izbucnească un conflict între România şi Ungaria, conflict care ar fi putut duce la o catastrofă generală. Din punctul de vedere al Germaniei, o astfel de desfăşurare
    a evenimentelor ar fi dus la crearea unui vid militar şi politic. Întrucât, pretutindeni în natură, asemenea viduri sunt totuşi imediat umplute, era de aşteptat ca prăbuşirea statului român să aducă pe arenă bolşevismul. Acum, el este, totuşi, convins că România, în pofida tuturor dificultăţilor, va fi pusă din nou pe picioare. Dacă bolşevismul ar fi pătruns în România, chiar şi numai temporar, el ar fi fost eliminat sau deportat în Siberia, aşa cu s-a întâmplat în alte regiuni ocupate de Rusia. Viitorul României ar f fost distrus pentru un timp incalculabil.

    Germania nu ar fi avut posibilitatea să facă nimic în faţa acestei situaţii,
    problemele istorice sunt în cea mai mare parte reglementate prin forţă, iar nu prin fraze.
    Pe timpul acela, Germania nu era totuşi în situaţia de a folosi forţa. Abia după sfârşitul campaniei militare din Franţa ea a început să-şi retragă trupele din poziţiile mult avansate în Occident. Cu toate acestea, presiunile politice au semnificaţie numai dacă ele pot fi în mod automat sprijinite prin mijloace militare. În caz contrar, ele sunt fără folos, fiind
    o pură mistificare. El (Führerul) nu ia niciodată vreo măsură până ce nu este convins că o poate de asemenea sprijini din punct de vedere militar.
    Din acest motiv, el şi-a manifestat dorinţa de a da un verdict de arbitraj în disputa româno-ungară. Era clar dinainte că ambele părţi vor fi nemulţumite; una că a obţinut prea puţin, iar cealaltă pentru că a fost silită să facă concesii prea mari. Era necesar să se ţină echilibru între drepturile etnice şi drepturile politice şi istorice, luând în considerare
    sensibilităţile ambelor părţi. În istorie asemenea hotărâri au fost în cea mai mare parte luate pe baza unor considerente strategice, economice sau dinastice şi numai foarte rareori au fost luaţi în consideraţie factorii etnografici, în special din cauză că frontierele etnografice şi geografice
    nu coincid aproape niciodată. El (Führerul) poate aprecia deplina greutate a sacrificiilor pe care a fost nevoită România să le facă. El crede, totuşi, că este mai bine să se facă sacrificii grele şi să se salveze prin aceasta esenţa naţiunii, decât să se piardă întregul popor.

    De asemenea, Germania poate înţelege foarte bine cele ce s-au petrecut ulterior în regiunile cedate. Germania a avut de suportat multe lupte de naţionalităţi şi numai în Polonia minoritatea germană a pierdut 60 000 de persoane ucise; numărul acesta creşte din zi în zi prin descoperirea unor noi cadavre şi s-ar putea cu uşurinţă să se ajungă până la 100 000 sau 120 000. Există pur şi simplu timpuri în care nu raţiunea, ci pasiunea şi ura au precumpănire. Însă el nu se îndoieşte că va fi cu putinţă să se pună capăt acestei perioade în relaţiile româno-ungare şi să se calmeze pasiunile. În analiza acestor evenimente
    groaznice, nu trebuie totuşi să se piardă din vedere pericolul ce încă mai ameninţă.

    Pierderile de efective germane în timpul războiului au fost lipsite de importanţă; în materiale ele au fost, din punct de vedere practic, nule.

    În martie [1940], ea avea 230 de divizii. Dintre acestea, 20 sunt divizii blindate, cu material exclusiv german; 6 brigăzi
    blindate cu o anumită cantitate de material capturat, precum şi 12 divizii motorizate.

    Este armata cea mai puternică şi mai bine echipată pe care a avut-o Germania vreodată.
    Întrucât ea nu mai este angajată în Occident, iar în Norvegia vor fi necesare cel mult încă câteva divizii, acum ea stă la dispoziţie pentru toate celelalte necesităţi.
    Cu poate acestea, Germania este hotărâtă să termine războiul cât mai curând posibil şi să excludă Anglia de pe Continent, odată pentru totdeauna. În actuala ei situaţie disperată, Anglia ar abandona bolşevismului întreaga Europă cu scopul de a se salva pe sine. Fireşte, ea ar face acelaşi lucru şi cu Balcanii.

    Relaţiile dintre Germania şi Rusia sunt reglementate prin tratat. Dar, în afară de aceasta, el se poate bizui, pentru toate eventualităţile, pe armată şi forţele aeriene puternice.
    Germania nu are interese teritoriale în Balcani. Ea doreşte să se concentreze asupra dezvoltării unor zone compacte mai apropiate, să obţină baze pe coasta Atlanticului şi să-şi dezvolte teritoriul ei colonial.
    Din punct de vedere economic, Germania este totuşi foarte mult interesată în Balcani şi nu doreşte, aşa cum fac alte ţări, să-şi exporte numai acolo propriile ei mărfuri, ci, fiind cel mai mare consumator din Europa, ea doreşte de asemenea să devină un mare cumpărător al produselor acesteia, în aşa fel încât să suplinească propriile ei insuficienţe.

    În ceea ce o priveşte, Germania poate livra toate articolele tehnice necesare, produse chimice, maşini iar, în timpuri normale, orice material de război şi doreşte, în schimb, să-şi procure materii prime. Din acest punct de vedere ea nu are interesul ca Balcanii să se cufunde într-o mare de sânge şi lacrimi şi a fost gata, în pofida serioasei poveri militare, să dea României o garanţie. Aceasta din urmă nu a fost o frază goală; ea este sprijinită de 180 de divizii, fără a număra cele 50 de divizii din Occident. El (Führerul) este, din acest punct de vedere, gata la orice şi hotărât să facă totul.

    Din păcate, există un eşec minor care trebuie notat într-o parte a unei zone, deşi nu în situaţia militară globală, în sensul că englezii au creat baze în Turcia de la care ar putea înainta mai departe spre nord pe calea aerului şi să poată trezi lăcomia altor state.

    El (Führerul) este absolut hotărât să reducă la zero aceste încercări ale englezilor, cu orice preţ. El cere ca România să-i uşureze acest lucru. Totuşi, aceasta nu va împiedica participarea la luptă.

    În continuare, Führerul a revenit din nou la chestiunile economice şi a subliniat interesul pe care îl are Germania faţă de economia prosperă a României. Având în vedere strânsa afinitate ideologică dintre cele două regimuri, vor fi aplicate la relaţiile economice aceleaşi principii fundamentale care sunt în vigoare în economia internă, adică măsuri pe
    termene lungi şi stabilitatea preţurilor. Germania ia în considerare încheierea unor tratate comerciale pe termene lungi cu România, pe o perioadă de 10 până la 20 de ani, în cadrul cărora surplusul global al producţiei României va fi preluat la preţuri fixe pentru anii următori. Germania însăşi ar putea, în cadrul economiei sale de mari dimensiuni,
    să ajungă cu uşurinţă la o balanţă între surplusurile de export mari şi cele mici, variind, potrivit condiţiilor de recoltă ale diverşilor ani. După cum a fost menţionat, preţurile vor rămâne întotdeauna stabile. În felul acesta, dezavantajele sistemului liberalist vor fi înlăturate pentru producători.

    Cu scopul de a avea posibilitatea înfăptuirii acestui plan într-o Europă Nouă, el (Führerul) este hotărât să continue lupta până ce Anglia va fi în mod definitiv exclusă de pe continent. Ţările care nu au frontieră comună, dar care, sigur în particular, au din punct de vedere etnic un interes comun pentru a înfrâna valul slav, trebuie să colaboreze în
    această chestiune. În convorbirile sale cu Molotov, el a încercat să determine o schimbare de direcţie a expansiunii ruse şi speră că va avea succes în această chestiune. Discuţiile au avut loc într-o atmosferă prietenească. Totuşi, el nu i-a lăsat lui Molotov nici urmă de îndoială că Germania este sinceră în ceea ce priveşte graniţa faţă de România şi i-a declarat, de asemenea, în legătură cu Finlanda, că nu va fi îngăduit un război în Marea Baltică.

    Molotov a căutat să determine dacă garanţia acordată României este îndreptată împotriva Rusiei. Fireşte, răspunsul la aceasta a fost numai că Reichul nu poate îngădui nici o încălcare a teritoriului României, indiferent de ţara care ar înfăptui această încălcare.
    Apoi, Führerul a revenit din nou la conflictul greco-italian. Aici trebuie remarcată „o umbră temporară în tabloul general”, întrucât Italia nu a ţinut seama în mod suficient de factorii geografici şi sezonieri. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor ar putea duce la
    încercări din partea englezilor pentru a obţine baze în Turcia. Germania se va opune unor asemenea încercări cu toată capacitatea ei. Făcând aceasta, ea nu va cere nici un ajutor militar din partea României, ci numai o colaborare între statele majore generale, care nu va constitui nici un fel de povară pentru statul român.
    În legătură cu aceasta, Führerul a atras, de asemenea, atenţia asupra unei încercări ruse de a acorda Bulgariei garanţie şi a declarat, privitor la aceasta, că Bulgaria nu a cerut nici un fel de garanţie şi că Germania, de asemenea, nu vede chestiunea aceasta în mod favorabil.

    În concluzie, el şi-a exprimat convingerea că Generalul Antonescu va reuşi să reorganizeze armata română şi să o transforme într-un instrument eficient al apărării naţionale. El şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu aderarea României la Pactul Tripartit şi a subliniat că niciodată Rusia nu se va opune unui asemenea bloc de Puteri cum este cel pe care-l reprezintă Germania şi prietenii ei. Stalin nu doreşte să rişte nimic, ci numai să obţină câştiguri. Prin urmare să i se arate clar că nu trebuie să-şi îndrepte expansiunea spre zone în care sunt interesate Germania şi Italia, ci că trebuie să se îndrepte în alte părţi.
    Ei speră că va fi posibil să se abată Rusia spre aceste alte direcţii.

    El înţelege perfect de bine dificultăţile Generalului Antonescu, întrucât el însuşi a avut în Germania o moştenire dificilă. Pentru opera de reconstrucţie este important un partid puternic care să-i fie absolut devotat lui (Antonescu). După aceasta, procesul de reorganizare politică va aduce o nouă prosperitate în ţară şi, la urma urmelor, istoria lumii
    nu se termină cu anul 1940.

    Antonescu şi-a exprimat mulţumirile pentru cuvintele acestea de la urmă ale Führerului şi i-a explicat din nou cu lux de amănunte programul lui de reconstrucţie, atrăgând în mod special atenţia asupra discuţiilor tehnice avute cu Ministrul Clodius.

    Apoi el a repetat observaţiile în legătură cu rolul jucat de România ca insulă latină în Marea slavă, ca rezultat al capacităţii de rezistenţă a poporului român. El a descris dificultăţile lui interne în reconstrucţia ţării şi a menţionat din nou chestiunea creditelor şi a procentului de dobândă.

    El a menţionat, de asemenea, dificultăţile cu ruşii la Gurile Dunării şi a repetat planul pe care-l propusese deja Ministrului de Externe al Reichului de a construi un canal de la Cernavodă la Constanţa, într-o perioadă de cinci ani, şi făcând cheltuieli de 2 sau 3 miliarde lei, cu scopul de a zădărnici planul Rusiei de a împotmoli braţele Dunării care aparţin României, până într-o perioadă de 15 ani. Pe lângă aceasta, el
    a atras atenţia asupra eforturilor ruse de a exclude Germania şi Italia din Comisia pentru Dunărea Maritimă. În legătură cu aceasta, Antonescu a menţionat de asemenea cererea Rusiei de a i se permite navigaţia vaselor de război până la Brăila, adică în spatele liniei de apărare a României în Moldova. Din cauza Moscovei, România nu poate obţine cu
    adevărat liniştea, în special pe motiv că ruşii nu vor să fixeze frontiera în mod definitiv.

    Apoi, Antonescu s-a plâns, în declaraţii de o lungime considerabilă, despre felul cum a fost tratată minoritatea română de către Ungaria şi a prezentat amănunte în legătură cu acest prost tratament şi altele asemănătoare. Dacă germanii ar fi declarat că elementele de naţionalitate sunt mai puţin importante la luarea hotărârilor istorice decât consideraţiile de istorie, România poate pretinde Transilvania fără noi dificultăţi, căci pământul acesta în istoria lui a aparţinut României şi n-a fost niciodată divizat. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptate şi a făcut aluzie la faptul că consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România. El a pledat cu multă vigoare în favoarea tezei române, adică pentru o strictă respectare a verdictului de la Viena şi în special a obligaţiilor prevăzute de acesta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra întregii chestiuni la încheierea păcii generale.

    Führerul a replicat că, fireşte, în verdictul de la Viena n-a fost găsită o soluţie ideală, dar că, în acelaşi mod în care Antonescu a prezentat justificarea pretenţiilor române în declaraţii ce au durat timp de ore întregi, şi reprezentanţii unguri au vorbit de asemenea în favoarea tezei ungare. Încă n-a venit timpul să se considere chestiunile în retrospectivă.
    El îi poate da, totuşi, Generalului Antonescu asigurarea că înţelege pe deplin simţămintele, indignarea şi durerea lui. În afară de aceasta, istoria nu se va opri în anul 1940.

    După ce Antonescu a mai pledat cu multă vigoare punctul său de vedere, cu aceleaşi argumente, încă de câteva ori, discuţia s-a terminat într-o atmosferă prietenească.

    SCHMIDT

    (ADAP, Serie D, Band XI/2, doc. nr. 381, p. 554-560;
    Andreas Hillgruber, Les entretiens secrets de Hitler.
    Septembre 1939 – Décembre 194111,
    Paris, Fayard, 1969, doc. nr. 48, p. 354-364;
    Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache,
    Antonescu-Hitler, I, doc. nr. 4, p. 35-51;
    Ion Calafeteanu, Români la Hitler, doc. nr. 10/a, p. 57-66).

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941

  4. Mircea Says:

    Stenograma întocmită de Paul Otto Schmidt, la 25.XI.1940,
    pe marginea întrevederii Adolf Hitler – Ion Antonescu,
    Berlin, 23 noiembrie 1940

    În audienţa de rămas bun, pe care Generalul Antonescu a solicitat-o Führerului în mod expres, el declară că doreşte să mulţumească Führerului, înainte de plecare, pentru cinstea de a fi fost invitat la Berlin, ca şi pentru bunăvoinţa cu care a fost întâmpinat peste tot în cursul şederii sale.

    *
    A discutat cu Ministrul de Externe al Reichului probleme politice şi s-a înţeles cu el asupra tuturor. E destul de recunoscător pentru strădaniile germane întru reglementarea litigiului româno-ungar. Repetă că asupra acestui punct România va avea un cuvânt de spus la stabilirea păcii generale.

    Poporul român ar fi gata să lupte pentru drepturile sale. În calitate de Conducător al acestui popor şi ca soldat el trebuie să sublinieze aceasta.

    Şi în problemele economice a căzut la înţelegere cu domnii germani. În legătură cu aceasta, Antonescu reveni încă o dată asupra nevoilor de credit ale României. Şi în această privinţă a ajuns la o înţelegere cu partea germană, exceptând problema dobânzii. Aici pledă din nou pentru 41,2% [4,12% ???, 4½%???] şi repetă argumentarea sa din cursul convorbirii cu Ministrul de Externe al Reichului, cum că eventuala pierdere de ½ %, la această dobândă mică, ar fi mai mult decât compensată prin volumul mai mare de afaceri.

    Despre problemele militare a discutat cu Feldmareşalul Keitel, ajungând şi aici la un acord în toate privinţele. Va continua cu energie organizarea armatei române iar, la primăvară, armata română va fi o forţă combativă. România nu cere restabilirea graniţelor sale fără a fi luptat pentru aceasta.

    Führerul răspunse că s-a hotărât să se întâlnească pentru prima oară cu un om care a reprezentat interesele României cu inima fierbinte. Îl poate asigura că el (Führerul), ca naţionalist fanatic, înţelege foarte bine sentimentele, sarcinile şi ţelul despre care a vorbit Generalul Antonescu. Istoria universală a arătat întotdeauna înţelegere pentru un popor
    care a tins către ţelul său cu un idealism credincios şi o dăruire fanatică.

    Marile revizuiri istorice s-ar fi măsurat de cele mai multe ori şi dintr-o transformare a mentalităţii popoarelor respective.
    România, fiind acum aliată, îi poate da asigurarea că Germania va susţine în toate privinţele pe aliatul său, atât pe tărâm politic cât şi pe cel economic.

    În spatele existenţei statului român, stă de acum înainte întregul Wehrmacht german.

    Berlin, 25 noiembrie 1940
    (ss) Schmidt
    (ADAP, Serie D, Band XI/2, doc. nr. 389, p. 576-577;
    Andreas Hillgruber, Les entretiens secrets, doc. nr. 50, p. 372-373;
    Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache,
    Antonescu-Hitler, I, doc. nr. 6, p. 52-53;
    Ion Calafeteanu, Români la Hitler, doc. nr. 10/b, p. 66-67).

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: