Mareșalul Ion Antonescu în vizită la Führerhauptquartier ”Wolfsschanze”, Rastenburg, Ostpreußen (Prusia Orientală), întâmpinat de Führer la gara din satul Görlitz (Gierłoż). Görlitz – 10 Ianuarie 1943


Anunțuri

Etichete: , ,

3 răspunsuri to “Mareșalul Ion Antonescu în vizită la Führerhauptquartier ”Wolfsschanze”, Rastenburg, Ostpreußen (Prusia Orientală), întâmpinat de Führer la gara din satul Görlitz (Gierłoż). Görlitz – 10 Ianuarie 1943”

  1. Mircea Says:

    Duminică, 10 ianuarie 1943

    11,00 – Sosirea D-lui Mareşal la Görlitz, unde era aşteptat de Führerul Adolf Hitler şi de D-nii:
    – von Ribbentrop – Ministrul de Externe german,
    – Mareşal Keitel – Şeful Înaltului Comandament al Forţelor Armate Germane,
    – Dietrich – Şeful Presei Reichului german,
    – General Jodl – Şeful Statului Major al Comandamentului,
    – Obergruppenführer SS Wolff,
    – General Warlimont,
    – General Buhle,
    – General Schmidt,
    – Aghiotanţii şefi ai Führerului.
    După prezentarea reciprocă a suitelor, Führerul a condus pe Dl. Mareşal la Cartierul său General.
    11,15 – Conferinţă internă.
    15,00 – Dejun dat de Führer în onoarea D-lui Mareşal, la care au participat D-nii:
    – Vicepreşedinte Mihai Antonescu,
    – General Dobre,
    – General Şteflea,
    – von Ribbentrop,
    – Mareşal Keitel,
    – W. Funk – Ministrul Economiei Reichului,
    – General Zeitzler,
    – General Jodl,
    – von Killinger.
    16,50 – Dl. Mareşal se înapoiază la tren.
    18,25 – Pleacă din nou la Marele Cartier General, însoţit de Dl. von Doernberg, unde au loc consultaţii cu Führerul şi D-nii:
    – Vicepreşedinte,
    – General Dobre,
    – General Şteflea.
    21,15 – Masa de seară la Führer, cu cei de mai sus. Se discută chestiuni de serviciu până la 22,45.

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.II 1.I.1942-30.VI.1943

  2. Mircea Says:

    Cartierul General al Führerului/ „Wolfsschanze”, 10 ianuarie 1943,
    ora 11,30 – Nota lui Paul Otto Schmidt pe marginea întrevederii
    A. Hitler – I. Antonescu

    [Întocmit] Berlin, 15 ianuarie 1943

    Führerul, care 1-a primit pe Antonescu stând în picioare şi a rămas astfel în tot timpul întrevederii, care a durat trei ore şi jumătate, a început imediat să vorbească despre problema Horia Sima, pe care vrea să o clarifice încă înainte de a intra în discuţiile propriu-zise. El a subliniat că, personal, dintre legionari, în afară de aceia pe care Antonescu i-a prezentat într-o vizită anterioară, nu cunoaşte pe nimeni, şi nici pe Horia Sima. El l-a invitat pe acesta odată, împreună cu mareşalul Antonescu, la Obersalzburg, cu intenţia de a realiza o înţelegere între amândoi, asemănătoare cu cea înfăptuită la timpul său între el şi feldmareşalul von Hindenburg. Modul în care Horia Sima, sub un pretext, nu a dat curs invitaţiei, îl arată ca un om fără caracter şi în ochii Führerului a demonstrat clar că Horia Sima nu ar putea niciodată să devină conducătorul României. El (Führerul) s-a decis atunci fără rezerve pentru Antonescu şi au fost date ordine clare cu privire la această luare de poziţie către autorităţile interesate din Germania. Aceste dispoziţii vor fi urmate întocmai, chiar şi atunci când Führerul n-ar mai fi în viaţă. De aceea, el (Führerul) a fost indignat când a auzit că în România s-ar fi afirmat că autorităţile germane ar fi mijlocit fuga lui Horia Sima şi l-ar fi încurajat în acest sens, ba chiar că el însuşi ar fi implicat în această afacere. El nu este omul care îşi schimbă aliaţii de la o zi la alta. Dacă s-a declarat odată pentru cineva, el îi rămâne credincios acestuia. Când Horia Sima a fost din nou arestat, el (Führerul) a dat ordin ca la întoarcerea lui în Germania să fie împuşcat; l-a revocat totuşi imediat, când i s-a comunicat că mareşalul Antonescu a afirmat că împuşcarea lui Horia Sima este o precondiţie pentru colaborarea în continuare între Germania şi România, căci el nu are obiceiul de a accepta astfel de condiţii. Acum va decide spontan ce trebuie să se întâmple cu Horia Sima şi urmează pur şi simplu să-i comunice decizia sa.
    Antonescu, care a ascultat cu oarecare surprindere expunerea Führerului, făcută pe un ton foarte hotărât, a contestat să fi făcut vreo legătură între evadarea lui Horia Sima şi Führer. El a vorbit numai de responsabilitatea organelor de supraveghere germane şi dl. Killinger trebuie să fi înţeles total greşit declaraţiile sale. El roagă ca acesta să fie invitat la întrevedere şi în prezenţa sa (a lui Antonescu) să raporteze încă o dată Führerului ceea ce a declarat Mareşalul în această chestiune. Antonescu contestă, de asemenea, că ar fi pus condiţia ca Horia Sima să fie împuşcat şi că de aceasta ar depinde în continuare colaborarea dintre Germania şi România. Şi aici el trebuie să spună că este vorba de o eroare a ministrului german.
    Führerul nu a dat curs cererii lui Antonescu de a-l invita pe ministrul german la întrevedere şi a răspuns numai că el îi dă lui Antonescu garanţia că Horia Sima nu va ajunge viu în România. În desfăşurarea în continuare a convorbirii a mai avut loc un larg schimb de opinii între Führer şi mareşalul Antonescu asupra situaţiei legionarilor. Antonescu a explicat că în România Horia Sima este respins de toţi. Chiar şi legionarii sunt împotriva lui. De aceea, el nu ar putea niciodată să devină conducătorul României. Prin atitudinea sa, el a împiedicat legiunea română să se încadreze în noul stat. El (Antonescu) roagă numai ca Germania să facă un gest clar în problema Legiunii. El a lăsat să se înţeleagă că se gândeşte la predarea tuturor legionarilor, care se mai găsesc încă în Germania. Führerul nu a respins aceasta, ce-i drept, dar a declarat că unii legionari sunt angajaţi în industria de armament germană (uzinele Heinkel, Rostock) şi nu se poate lipsi de ei acolo, aşa că nu se pune problema predării acestor legionari. Problema dacă şi când s-ar putea preda României restul acestor legionari, Führerul a lăsat-o deschisă, fără să ia totuşi o poziţie clară de respingere.
    În continuare, s-au discutat în detaliu, pe baza hărţilor, evenimentele militare care s-au întâmplat la străpungerea frontului românesc de către ruşi. Führerul a explicat că nu este vorba acum de a constata responsabilităţile sau de a ridica problema vinovăţiei, ci pur şi simplu de a vedea ce trebuie făcut pentru redresarea situaţiei grele create prin străpungerea rusească. El i-a făcut la început lui Antonescu o prezentare globală a străpungerii ruseşti şi a urmărilor ei şi s-a folosit pentru aceasta de diferite hărţi militare, pe care erau clar prezentate aspectele separate ale fiecărei lupte. Führerul a criticat deosebit de aspru atitudinea generalului german Heim, a comandantului Diviziei 22 germană şi Diviziei 1 de tancuri română, care, aflate în spatele frontului românesc, nu au intervenit la timp pentru a închide spărturile. Heim, între timp degradat, scos din armată şi arestat, a prezentat ca scuză pentru inactivitatea sa faptul că el pierduse complet legătura cu românii.
    Antonescu a observat că aceasta poate fi înţeleasă cel mult din punct de vedere pur tehnic, întrucât ruşii distruseseră, de fapt, aproape complet posturile de emisie ale armatei române, dar Heim, în conformitate cu ordinele, în final trebuia totuşi să înainteze pe baza ordinului organului militar superior, care comanda, în acelaşi timp, şi trupele române.
    Antonescu, apoi, a prezentat, la rândul său, un material cartografic voluminos despre faptele separate ale străpungerii, pe baza căruia a expus opinia românească asupra evenimentelor.
    Ea a culminat în afirmaţia că românii s-au bătut cu o vitejie extraordinară, dar ca urmare a înarmării proaste au cedat în faţa forţelor superioare. Pierderile româneşti au fost extraordinar de mari. Din patru generali, trei au căzut în lupta la baionetă. De asemenea, au căzut toţi comandanţii de companii. În mod deosebit, Antonescu a criticat înarmarea deficitară a trupelor române cu tancuri Skoda, care au fost uşor străpunse de tunurile ruseşti. Pe baza mai multor diagrame, Antonescu a explicat tactica aplicată de ruşi.
    Tancurile ruseşti înaintează în mai multe valuri. Primul val constă din cele mai grele tancuri care îşi îndreaptă focul imediat asupra apărării antitanc şi reuşeşte în scurt timp să o scoată din luptă şi s-o anihileze. Al doilea val, format din tancuri medii, care pătrund în poziţiile infanteriei şi le străbat în toate direcţiile. Ele sunt ca un tăvălug. Abia în urma
    acestora vine infanteria rusească. În afară de aceasta, Antonescu a criticat atitudinea organelor militare germane, care pe nedrept au imputat armatei române incapacitatea, în timp ce era vorba pur şi simplu de proasta înarmare a acesteia.
    Führerul a răspuns că unor astfel de declaraţii, care se aud pe front, unde tonul în general este mai aspru, nu trebuie să li se dea o greutate prea mare. Dacă într-o unitate germană sunt compartimente care se retrag, cei responsabili sunt traşi la răspundere şi uneori împuşcaţi, după care şi unităţile vecine, care îşi menţin poziţiile, nu sunt ferite de o critică aspră. Toţi găsesc aceasta absolut normal. Greutăţi apar numai dacă unitatea care se retrage aparţine unei alte naţiuni aliate şi deci ar trebui să i se aplice şi ei aceeaşi metodă ca la o unitate germană.
    Că trupele române s-au luptat vitejeşte, acest fapt a fost recunoscut şi de către partea germană. El însuşi a exprimat acest lucru prin acordarea a numeroase distincţii ofiţerilor şi trupei. Că tancurile Skoda nu sunt bune este de acord, ca şi cu faptul că, probabil, şi înarmarea a fost deficitară. Dar nu este vorba acum de a face reproşuri cuiva şi de aceea Antonescu nu este nevoie să apere armata română şi să justifice atitudinea ei.
    Este vorba numai de a limpezi din nou situaţia într-un timp cât mai scurt posibil. Condiţia prealabilă pentru aceasta este o rezistenţă cât mai lungă a unităţilor încă disponibile, pentru ca să se poată astfel câştiga timp în vederea întreprinderii de contramăsuri împotriva înaintării ruseşti.
    Führerul a prezentat, apoi, lui Antonescu, în linii mari, cum îşi imaginează el rezolvarea situaţiei primejdioase dintr-o parte a sectorului de sud al Frontului din Răsărit.
    Mai întâi, trebuie ca armatele încercuite la Stalingrad să se menţină pe poziţii în orice condiţii. În afară de aceasta, trebuie menţinut Rostovul. În orice caz trebuie să se formeze acolo un cap de pod. El (Führerul) speră totuşi să-i poată opri pe ruşi pe o linie nord-sud, la o oarecare distanţă de Rostov.
    În continuare, Führerul a explicat lui Antonescu, pe baza hărţii, cum consideră el că s-ar putea lichida, după oprirea înaintării ruseşti, situaţia creată de aceştia. În spaţiul de la sud de Voronej el vrea să concentreze o armată de şoc şi cu aceasta să lovească mai întâi spre sud-sud-est şi după aceea spre est, printr-o lovitură de cârlig, să transforme pătrunderea rusească într-o înfrângere catastrofală, pe care el vrea să le-o provoace în spaţiul dintre Donul inferior şi cel superior şi, astfel, concomitent, să depresureze şi armata de la Stalingrad.
    Führerul a exprimat opinia că el nu mai vrea să lase ca partea frontului de pe Don îndreptată spre nord să se desfăşoare din nou de-a lungul fluviului, ci s-o disloce mai departe spre sud, să fie mai aproape de calea ferată est-vest de la Stalingrad, ceea ce ar însemna o uşurare extraordinară a aprovizionării. Ruşii, de altfel, din cauza înaintării lor, de acum, au greutăţi tot mai mari cu propria lor aprovizionare, întrucât se îndepărtează tot mai mult de gările lor de descărcare de pe liniile Moscova-Rostov şi Moscova-Stalingrad. Aici a apărut o deosebire de opinii între Führer şi Antonescu cu privire la existenţa sau inexistenţa căii ferate Talobaja-Kalaci. Antonescu afirma că aceasta poate fi exploatată, în timp ce Führerul susţinea că după mai multe recunoaşteri aeriene a rezultat că există numai terasamentul, dar calea ferată propriu-zisă nu este. Antonescu pare însă să nu se fi lăsat convins.
    În încheierea convorbirilor militare foarte detaliate asupra altor amănunte, Führerul a atins pe scurt problemele economice nereglementate între Germania şi România, cu observaţia că va vorbi mai mult despre acestea după-amiază. Ceva mai amănunţit s-a referit numai la problema petrolului, subliniind puternic necesitatea unor livrări mai mari pentru ducerea războiului comun, prin creşterea producţiei şi micşorarea consumului.
    Cu privire la reglementarea financiară, a cărei dezbatere, de asemenea, o rezervă pentru după-amiază, Führerul a observat numai că dacă românii afirmă că ei obţin în schimbul livrărilor de petrol numai material de război, care este folosit pe câmpul de luptă, Germania ar putea să răspundă că şi petrolul este folosit numai pentru război.
    În încheierea întrevederii, a avut loc o masă, la care au participat, printre alţii, ministrul de Externe al Reichului, Mihai Antonescu, feldmareşalului Keitel şi generalul Jodl.

    (Andreas Hillgruber, Hrsg., Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler, II,
    p. 197-201; traducere – Ion Calafeteanu, Români la Hitler, p. 171-176).

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.II 1.I.1942-30.VI.1943

  3. Mircea Says:

    Cartierul General al Führerului/ „Wolfsschanze”, la 10 ianuarie 1943, ora 19,30 – Nota lui Paul Otto Schmidt pe marginea întrevederii A. Hitler – I. Antonescu

    [Întocmit] Berlin, 15 ianuarie 1943

    Sunt prezenţi: ministrul de Externe al Reichului, feldmareşalul Keitel, generalul Jodl, generalul Zeitzler, locţiitorul primului-ministru român, Mihai Antonescu, ministrul român al înzestrării Armatei, Dobre, şeful Marelui Stat Major român, generalul Şteflea.
    Convorbirea, la care participanţii au stat în picioare, grupaţi în jurul unei hărţi mari, a constat, în esenţă, într-o trecere în revistă a situaţiei politice şi militare. Führerul a început cu afirmaţia că în ochii săi factorul hotărâtor în lupta actuală stă în aceea că nu există, ca la celelalte războaie, o miză, care mai târziu ar putea fi recucerită, dacă ea ar fi pierdută în actuala confruntare. Indiferent pe ce front se desfăşoară lupta, ea este o luptă permanentă pentru a fi sau a nu fi. Dacă Germania în vest sau Germania şi aliaţii săi în sud şi răsărit sunt bătuţi, rezultatul ar fi oricum acelaşi. Anglo-saxonii ar fi numai teoretic potenţiali câştigători, căci în cazul unei înfrângeri a Axei şi a aliaţilor ei Rusia ar fi aşa de puternică pe continent, încât anglo-saxonii ar pierde aici orice influenţă.
    Deosebirea hotărâtoare între situaţia Europei Centrale după prăbuşirea din 1918 şi situaţia ce ar rezulta din înfrângerea Axei şi a aliaţilor ei constă în aceea că în anul 1918 în spaţiul rusesc a apărut un vacuum ca urmare a prăbuşirii regimului ţarist, ceea ce nu este cazul acum. De altfel, în ciuda prăbuşirii militare a Germaniei în 1918, în spaţiul rusesc au apărut o serie de state care, în fond, erau şi urmări ale Brest-Litowskului. Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia au devenit state independente şi România a putut să se mărească, tocmai pentru că fosta Rusie ieşise din război total slăbită. În cazul înfrângerii Axei şi aliaţilor ei situaţia ar fi astăzi complet altfel. Ar exista un imperiu bolşevic puternic, cu o industrie puternică şi cu surse de materii prime bogate şi cu mari mase de oameni, care ar urmări mai departe cu energie vechile ţeluri expansioniste ale Rusiei cu ajutorul acestor mase: spre nord până la Oceanul Atlantic şi până la ieşirea Mării Baltice în Marea Nordului, spre vest, peste întreaga Europă occidentală şi spre sud în direcţia Mării Mediterane. Această expansiune a bolşevicilor va fi uşurată de faptul că în multe ţări ale Europei domneşte un fel de matriţă marxist-socialistă prebolşevică, care a făcut apte aceste ţări pentru dizolvarea în imperiul bolşevic şi ele, la un moment dat, ar ajunge într-o situaţie de criză, la o dezmembrare internă. Aceasta este valabil în special pentru Suedia şi ţările Europei de vest. Dacă am părăsi, de exemplu, zona de ocupaţie germană, Franţa n-ar fi guvernată nici de Pétain, nici de Laval, ci de bolşevici. La fel ar fi în Spania, unde la plecarea lui Franco, care concentrează în mâinile sale frânele puterii, bolşevicii ar prelua guvernul. În slavii de sud dormitează, ca şi în spaţiul ceh, de altfel, un fel de stare intelectuală, gata să se îndrepte spre Moscova din motive naţionale. Acest bolşevism intelectual de salon pe baze rasiale va sfârşi în momentul crizei într-o mişcare panslavistă cu pecete roşie. În general, peste tot în ţările Europei masele de oameni cu condiţii de viaţă sociale fără perspectivă au oscilat în alegerea lor între o Europă a ordinei şi un regim bolşevic, prezentat lor ca fiind mai bun, pentru ca, în final, să se decidă pentru ultimul.
    Dacă în aceste condiţii Germania şi aliaţii săi sunt obligaţi să lupte este vorba despre o luptă pentru existenţă, şi nu de un război pentru ocuparea de teritorii. În istoria sa, Europa a trăit numai de două-trei ori asemenea asalturi. Prima dată, când au venit hunii; aceştia au distrus vechea ordine europeană şi au instaurat haosul pentru câteva secole; a doua oară, a urmat năvălirea mahomedanilor, din Balcani până aproape de Europa Centrală, iar maurii, venind din cealaltă parte, au înaintat prin forţă până la Pirinei şi spre Sicilia. Al treilea asalt a fost reprezentat de invazia mongolă, care s-a desfăşurat până în Câmpia sileziană şi acolo, din motive rămase până astăzi necunoscute, s-au oprit. Toate aceste trei asalturi au avut drept ţintă frumoasa şi bogata Europă şi urmăreau să predea continentul european popoarelor invadatoare ca loc pentru păşunat.
    În lupta gigantică de astăzi pentru apărarea de un nou asalt de acest fel trebuie să se ţină seama de perioade lungi de timp şi să se aprecieze linia succesului sau insuccesului nu după acte singulare, ci după cursul general al evenimentelor.
    În toamna anului 1939 exista un front occidental nu departe de Rin şi unul de răsărit expus primejdiei, care ajungea până în coridorul polonez. Această situaţie grea s-a schimbat fundamental ca urmare a războiului şi a rezultatelor sale. Führerul a prezentat, apoi, pe baza hărţii, dezvoltarea în continuare, explicând de o manieră clară rezultatele obţinute până acum, aşa cum se prezintă ele în spaţiul geografic european. Primul rezultat a fost eliminarea ameninţării dinspre est. Un al doilea rezultat a fost în primăvara şi vara anului 1940, când s-a obţinut siguranţa spre vest şi nord. Al treilea rezultat a fost intrarea Italiei în război.
    Al patrulea rezultat a fost siguranţa pe frontul de sud, cu posibilitatea de a lovi podul spre Africa de Nord, ceea ce ducea până la ameninţarea Alexandriei.
    Îndreptându-şi atenţia spre răsărit, Führerul a calificat intrarea Finlandei în rândul aliaţilor ca un alt rezultat important pentru sectorul de nord al frontului răsăritean. În partea de mijloc şi de sud a frontului răsăritean ruşii au fost împinşi înapoi.
    În interiorul acestui spaţiu uriaş, care stă la dispoziţia Germaniei şi aliaţilor ei ca rezultat al mersului războiului de până acum, există greutăţi cu Franţa. Prin întăriturile de pe coasta de vest, asemănătoare unui zid, ca şi prin întărirea treptată a trupelor germane până la 52 de divizii (fără efectivele de aviaţie, care se ridică la încă 100 000 oameni), prin echiparea excelentă şi prin dotarea lor cu cele mai bune tancuri, Germania s-a asigurat în vest împotriva unor încercări de debarcare întreprinse de englezi şi americani. Iar dacă ar fi întreprinse aceste încercări de invazie, ele ar suferi o înfrângere categorică.
    De şase luni el a avut îndoieli tot mai mari în ceea ce priveşte loialitatea francezilor. În aceste condiţii, Franţa constituia un pericol; căci o mare parte a statului era încă independentă şi poseda o forţă proprie de apărare. Ce-i drept, era formată numai din opt divizii, dar acestea ar fi putut fi folosite drept cadre pentru o rapidă creştere a acestora până la 25-30 de divizii. Din această cauză, când a devenit clară trădarea generalilor francezi, el a pornit la luptă şi a înaintat cu unităţile rapide şi cu diviziile de tancuri până la Marea Mediterană. Evenimentele declanşate prin debarcarea anglo-saxonilor în nordul Africii, în afara ocupării Coastei franceze a Mării Mediterane, care a avut loc în primele 48 de ore, au determinat ocuparea Corsicăi şi posibilitatea unei legături spre Africa peste un foarte scurt sector de mare. Această legătură spre Africa, între Sicilia şi Tunis, ar putea să fie asigurată prin baraje de mine prin care Marea Mediterană ar fi tăiată în două şi englezii ar fi definitiv obligaţi să folosească pentru transporturile lor spre zona Mediteranei de răsărit lungul drum maritim din jurul Africii. Pentru aceasta, ei ar avea nevoie de un tonaj de cinci până la şase ori mai mare decât dacă ar fi putut folosi direct calea prin Marea Mediterană. În afară de aceasta, pe calea maritimă lungă ele sunt expuse acţiunilor submarinelor germane care devin tot mai eficiente. Führerul a explicat în amănunt noua metodă de aprovizionare a submarinelor cu ajutorul submarinelor-cisternă şi a schiţat zona principală de operaţii a submarinelor germane în Atlanticul de Nord şi în Atlanticul de Sud, cu extensiune în jurul Capului Africii şi până în zona Madagascarului. În timp ce numărul submarinelor creşte permanent şi angajarea lor este mai mare decât cel mai înalt nivel atins în războiul mondial, pierderile au scăzut considerabil. Numărul submarinelor este acum de nouă ori mai mare decât în anul 1939.
    Pe baza unor surse engleze şi americane, s-a putut stabili cu siguranţă că anglosaxonii au putut să înlocuiască până acum numai jumătate din vapoarele scufundate. Dacă Roosevelt vorbeşte în ultima sa cuvântare despre construirea unui tonaj de 8 milioane (nu capacitate de transport), la această constatare, în afară de întrebuinţarea tonajului, care dă o impresie complet falsă, mai este demn de remarcat şi faptul că el nu a declarat că aceste nave ar fi în exploatare. Germania în mod sigur a scufundat un registru brutto, adică capacitate de transport, de 9 milioane tone. La care se adaugă încă 3 milioane tone de nave avariate. Fără să mai socotim navele avariate sau scufundate de mine, asupra cărora nu există dale precise, au fost scufundate 12 milioane tone, din care, chiar dacă luăm drept corecte datele anglo-saxonilor, numai cinci sau şase milioane sunt înlocuite.
    Comunicatele asupra victoriilor americane de pe frontul de luptă din Extremul Orient sunt exagerate. Este vorba despre lupte între detaşamente mici, de două până la trei mii de oameni. Succesele locale, pe care probabil americanii le-au obţinut, sunt contrapuse de ei pierderilor de nave de luptă, crucişătoare şi distrugătoare. China, a cărei populaţie se ridică la 300 milioane, poate să fie aprovizionată cu material de război numai pe calea aerului. Germania poate să aprecieze ce înseamnă asta chiar în momentul actual, în care o armată germană de 250 000 de oameni, încercuită la Stalingrad, poate să fie aprovizionată pe calea aerului numai cu extrem de mare greutate.
    Japonezii nu vorbesc mult, dar ei acţionează. Ceea ce şi americanii şi englezii tot încearcă; în orice caz, ei sunt dependenţi de transportul pe mare şi trebuie să învingă aici greutăţi enorme. Şi nici aprovizionarea lor cu petrol nu este lipsită de neplăceri, cum, probabil, se vede. Ei nu mai au în apropierea Europei ca zonă de aprovizionare cu petrol decât Orientul Mijlociu.
    Dacă ar fi să-l piardă odată, rămâne ca unică sursă de aprovizionare America. Le lipsesc cositorul, cuprul, manganul şi molibdenul, precum şi cauciucul.
    În ceea ce priveşte capacitatea de producţie a anglo-saxonilor, America dispune de o populaţie de 128 milioane, adică un număr egal cu cel al Marelui Reich german şi al spaţiului pe care îl controlează direct. La capacitatea de producţie a Axei mai trebuie avute în vedere şi cele demografice şi materiale ale Belgiei, Olandei, Franţei, Elveţiei, nordului Italiei, ca şi ale sudului şi estului Europei. În afară de aceasta, Axa dispune în spaţiul controlat de ea de cantităţi imense de cărbune şi fier. La aceasta, se adaugă reconstrucţia zonelor industriale ruseşti, care progresează permanent, şi capacitatea de producţie germană ce se măreşte considerabil. Führerul a exemplificat cu dezvoltarea aprovizionării cu energie electrică în zona industrială a Ucrainei şi a dat câteva cifre ca exemplu.
    Zona controlată de Germania şi aliaţii săi este astfel foarte bine înarmată pentru luptă. În această luptă nu există decât o rană deschisă: Rusia, şi aici există acum triunghiul Rostov-Stalingrad-Caucaz ca zona cea mai importantă. Trebuie să avem mereu în atenţie această importantă realitate şi să nu ne lăsăm influenţaţi în judecata noastră de mersul unei faze singulare a marii drame, ci dimpotrivă, tocmai în perioade de criză să ne păstrăm nervii tari. Dacă Germania ar pierde două treimi din zăcămintele de fier, până la 85 procente din sursele de petrol, ca şi tot cărbunele cocsificabil şi, pe lângă aceasta, ar trebui să se confrunte cu o lipsă mare de cauciuc, situaţia ei ar fi disperată. Dar asta este exact situaţia în care se află Rusia. Ce-i drept, Rusia posedă încă zăcămintele de fier din Ural, însă nu are cărbune cocsificabil. Lipsa de alimente şi deficitul uman sunt alte greutăţi care până la urmă o vor doborî.
    Dacă cineva l-ar întreba (pe Führer) cum şi când va fi sfârşitul războiului, ar răspunde că aceasta este singura întrebare la care, în întreaga istorie, nici un om de stat sau comandant militar n-au putut răspunde precis. Führerul a citat ca exemple, în acest sens, războaiele punice, războiul de treizeci de ani şi războiul de şapte ani. În nici un caz oamenii de stat sau comandanţii militari n-au putut să spună într-un anumit moment ceva precis despre sfârşitul războiului şi au obţinut totuşi în final victoria. Într-un mare conflict, precum este actualul război mondial, totul depinde numai de urmărirea neabătută a scopului, de cunoaşterea ilară a condiţiilor pentru atingerea lui şi de preocuparea pentru înfăptuirea lui. În fruntea acestor condiţii se află ţinuta spirituală, adică hotărârea fanatică de a nu capitula, indiferent de circumstanţe. Ţinuta spirituală nu trebuie să fie numai la vârf, ci trebuie să pătrundă până la ultimul comandant de companie şi soldat. În acest fel momentele dificile sunt depăşite cel mai bine. Aici Führerul a citat din nou exemplul campaniei militare din Norvegia şi a evocat cu lux de amănunte toate întorsăturile nefavorabile şi nenorocirile care au caracterizat de la început această campanie. Atunci numai datorită hotărârii conducerii militare s-a obţinut în final victoria. El a arătat în amănunţime că pentru campania din Norvegia nu au fost suficiente nave, că vasele de aprovizionare pentru operaţiunea Narvik nu au sosit, că în Narvik erau disponibili numai 2 000 de oameni, fără armament greu, că, în sfârşit, zece distrugătoare au fost scufundate, în parte, din cauza lipsurilor în aprovizionare, dar că prin echipajele acestora trupele de la Narvik au putut fi întărite considerabil şi până la urmă au rezistat. El a descris incidentele din Oslo, de la aeroportul din Namsos şi alte surprize neplăcute ale campaniei din Norvegia.
    În aceeaşi idee, Führerul a amintit anul 1923, când el credea deja că are puterea şi timp de şase ore i se părea că speranţa i se îndeplinise, până s-a produs dezastrul şi el însuşi a fost arestat. Şi în acest caz, datorită dârzeniei, până la urmă totul a fost din nou bine.
    Dacă soarta şi providenţa au vrut ca în aceeaşi perioadă, în fruntea diferitelor popoare din Europa să se afle oameni mari, este sarcina acestora să elibereze Europa. Ceea ce democraţii sistemului de la Weimar în Germania, Sforza al Italiei şi Negrin al Spaniei nu au reuşit niciodată, au izbutit aceşti oameni, care nu printr-o întâmplare, ci datorită providenţei s-au aflat în fruntea popoarelor lor. Cu mintea clară, ei au trebuit să găsească slăbiciunile şi punctele vulnerabile ale adversarilor lor şi să-i înfrângă prin fanatism şi credinţă, încrederea în succes în această luptă, având în vedere persoanele din partea adversă, este cu atât mai îndreptăţită. Nu există nici în America, nici în Anglia un
    conducător adevărat. Dacă n-ar fi fost războiul, Churchill n-ar fi venit niciodată la putere şi fără război Roosevelt şi politica lui ar fi falimentat astăzi. Numai Stalin poate fi apreciat ca mare adversar. De aceea el (Führerul) vede cu deplină încredere viitorul.
    Mareşalul Antonescu a mulţumit Führerului pentru expunere, la care el nu are nimic de adăugat, decât declaraţia deja făcută că România a intrat în război ca să-i pună la dispoziţie tot ce-i stă în putere pentru obţinerea victoriei. El (Antonescu) este de acord cu Führerul că singurul duşman mare este Stalin. Acesta trebuie considerat un bărbat creator, care a reuşit să-i ridice pe slavi, astfel că aceştia reprezintă astăzi, în contrast cu situaţia anterioară, o forţă militară considerabilă. Pentru aceasta, acum este vorba să lovim această Rusie a lui Stalin în punctele decisive. Antonescu a arătat aceste puncte pe hartă şi a indicat Leningradul, Moscova, Kuibîşev şi Stalingrad. El a lăsat să se vadă că ocuparea acestor puncte o consideră indispensabilă pentru victoria asupra Rusiei.
    Führerul a răspuns la observaţia referitoare la Stalin că la izbucnirea războiului cu Rusia, Reichsmareşalul Goering l-a întrebat de ce îi consideră pe ruşi un adversar militar demn de luat în seamă. Reichsmareşalul a opinat că nu trebuie ca ruşii să fie supraestimaţi.
    Astăzi s-a dovedit că ruşii sunt singurii duşmani cu adevărat mari ai Germaniei şi că el (Führerul) nu i-a supraestimat la izbucnirea războiului. Rusia are o ideologie care este elementul susţinător al statului şi are în frunte, fără îndoială, un om important.
    Ministrul de Externe al Reichului a intervenit, declarând că punctul său de vedere este că Stalin îi depăşeşte cu mult pe cei din anturajul său.
    În continuare, Führerul a declarat că totuşi Germania şi aliaţii săi vor învinge până la urmă. Căci Stalin conduce Rusia singur, cu brutalitate, fără nici o spiritualizare a maselor.
    Vechea Europă s-a dovedit, la urma urmelor, cel mai puternic factor spiritual. Un singur lucru n-a bănuit Europa: cât de pregătiţi sunt ruşii din punct de vedere militar şi tehnic.
    Gradul de pregătire se deducea din aceea că Stalin îi trata pe ruşi ca pe nişte sclavi şi întreaga lor vitalitate a fost întrebuinţată numai pentru realizarea unei uriaşe înarmări. El a avut la dispoziţie cel mai ieftin material uman din lume pentru opera sa uriaşă de înarmare militară şi economică. Cu toate acestea, din motive pe care le-am prezentat mai înainte, Europa deţine superioritatea.
    În încheierea convorbirii a avut loc cina, la care au participat aceleaşi persoane ca la întrevedere.

    (Andreas Hillgruber, Hrsg., Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler, II,
    p. 202-208; traducere – Ion Calafeteanu, Români la Hitler, p. 176-182).
    345

    Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – Jurnalul Maresalului Antonescu, Vol.II 1.I.1942-30.VI.1943

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: